INTRODUCERE ÎN ARHEOLOGIA INFORMATIZATĂ

 

 

Autori:  Gh. Lazarovici, D. Micle.

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorilor. Nici o parte din această carte nu poate fi reprodusă sau transmisă, sub nici o formă, electronică, mecanică sau de mână, fără permisiunea scrisă a autorilor.

Tehnoredactare computerizată: Dorel Micle, Daniel Stoian; Grafică computerizată: Dorel Micle; Coperta:Dan Buia. Apărut în: BIBLIOTHECA HISTORICA ET ARCHAEOLOGICA UNIVERSITATIS TIMISIENSIS, 2001.

III; Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

 

 

G. REŢELE DE CALCULATOARE

1. Componentele hardware

2. Componentele software

3. Tipuri de reţele

 

O reţea de calculatoare este formată dintr-un grup de calculatoare (de orice tip) şi periferice care partajează resursele (BANCIU & 1999, 116-120; MARINESCU & 1999, 254-264). Tendinţa actuală a utilizatorilor o reprezintă folosirea calculatoarelor, nu izolat, ci cuplate într-o reţea. Opţiunea din ce în ce mai frecventă pentru o reţea de calculatoare şi nu pentru posturi de lucru (calculatoare) izolate este pe deplin justificată de multiplele avantaje oferite de această soluţie:

·        programele pot fi păstrate într-o singură copie (pe server) şi sunt folosite de oricare dintre utilizatorii reţelei;

·        bazele de date pot fi exploatate concurent (de mai mulţi utilizatori simultan);

·        resursele hardware (imprimantele în special) pot fi exploatate simultan de mai mulţi utilizatori;

·        posibilităţi de comunicare şi schimb de informaţii între utilizatori.

 

1. Componentele hardware

O reţea de calculatoare este în general compusă din mai multe calculatoare conectate între ele. Unul dintre aceste calculatoare este de obicei mai puternic şi gestionează activitatea întregului sistem; el este numit server, iar celelalte calculatoare din reţea sunt numite workstation. Comunicarea între calculatore se poate face în serie sau în paralel. Cablul de comunicaţie poate să fie de tip thin (subţire) sau thick (gros). El trece pe la fiecare calculator în parte asigurându-i conectarea în reţea, iar la ultimul nod al reţelei, conexiunea este încheiată cu un conector de tip terminator.

Pe lângă aceste componente, există disponibile diverse alte produse ce asigură comunicaţii de tip special:

·        Bridge (pod) – se foloseşte pentru a conecta două reţele între ele;

·        Gateway (poartă) – se foloseşte pentru a conecta între ele calculatoare de tipuri diferite;

·        Repeater (repetor) – se foloseşte pentru a amplifica semnalul pentru o conexiune la distanţă.

 

2. Componentele software

Principala componentă software a unei reţele de calculatoare o reprezintă sistemul de operare (netware). Prin intermediul său sunt gestionate resursele întregului sistem. De asemenea, sunt asigurate servicii de protecţie între utilizatori, comunicaţii între diverse posturi de lucru, acces protejat la resursele comune din sistem.

 

Pe staţiile de lucru rezidă fişiere şi programe sub sistemul de operare local. Între acest sistem şi sistemul de operare în reţea se interpune un modul de comunicare format din:

·        programul de interfaţă cu reţeaua (IPX);

·        programul de interfaţă cu utilizatorul (NETx).

 

Dintre cele mai utilizate sisteme de operare de tip netware amintim: Windows NT Server şi Novell NetWare.

 

3. Tipuri de reţele

Reţelele de calculatoare se împart, după răspândirea lor geografică, în următoarele categorii:

a.       LAN (Local Area Networks) – reţele locale;

b.      WAN (Wide Area Networks) – reţele cu largă răspândire;

c.       PDN (Public Data Networks) – reţele publice de date.

 

 

REŢEAUA INTERNET

 

Internet este o super-reţea globală (formată din peste 30.000 de reţele interconectate) la care sunt conectate peste 20 milioane de calculatoare (numărul lor se dublează în fiecare an), ce permite comunicarea şi transferul de informaţii între acestea (PĂTRUŢ 1999; KRAYNAK – HABRAKEN 1999).

Internetul este o galaxie formată din mii şi mii de calculatoare, din toate colţurile lumii, vorbind aceeaşi limbă (cunoscută ca Protocol Internet – IP), toate conectate la o infrastructură comună, care este în special menţinută de companiile de telefoane.

Pe al doilea nivel se află distribuitorii (furnizorii) de servicii Internet, care plătesc companiilor de telefoane dreptul de a le folosii liniile telefonice. Aceştia pot folosi şi reţeaua de comunicaţii prin satelit SIPEX (Satellite Internet Packet Exchange).

Urmează utilizatorii propriu-zişi, care plătesc furnizorilor de Internet pentru accesul la reţea. Furnizorul de servicii Internet oferă programele necesare conectării la Internet, suport tehnic, posibilitatea de plasare în Internet a informaţiei utilizatorului.

Termeni tehnici folosiţi:

·        nod Internet – este un calculator permanent conectat la Internet, care reprezintă punctul de intrare în Internet pentru alte calculatoare;

·        Server Proxy – este calculatorul furnizorului pe care sunt memorate temporar diferite informaţii apelate de utilizatori, astfel încât acestea nu mai trebuie apelate de fiecare dată din Internet;

·        Mirror Server – calculator care dublează 1:1 datele de pe serverul principal, fiind folosit pentru decongestionarea traficului către acesta;

·        Motoare de căutare – programe specializate în căutarea informaţiilor în Internet: Yahoo, Lycos, Alta Vista, Excite, Archie;

·        domeniu – este o zonă din Internet ce are un nume propriu;

·        firewall – este un sistem de protecţie care limitează accesul din Internet în reţeaua locală a unei firme, împiedicând astfel scurgerile de informaţii.

 

World Wide Web (WWW)

Este cel mai folosit serviciu oferit de Internet, după poşta electronică. WWW a adus grafica şi interactivitatea în Internet, pe lângă posibilitatea de a apela foarte uşor aproape toate celelalte servicii Internet (FTP, poşta electronică, etc.).

Informaţiile stocate în reţeaua Internet se găsesc ca documente hipertext. Cuvintele şi frazele întâlnite în documentele hipertext pe care se poate efectua clic pentru deplasarea la alt document din Internet se numesc hiperlegături.

Structura documentelor hipertext (numite şi pagini WEB) a fost definită cu ajutorul unui limbaj numit HTML (Hypertext Markup Language). Deci, o pagină Web este un document accesibil prin WWW, care conţine informaţii grafice, texte, sunete, animaţii, toate aranjate sub formă de hipertext. Fizic, pagina Web este un fişier text (ASCII), stocat pe un calculator conectat permanent la Internet numit server WEB.

Pentru transferarea documentelor HTML (pagini Web) la distanţă a fost creat un protocol de transfer, numit HTTP (Hypertext Transfer Protocol). Orice pagină Web are o adresă Internet. Pentru a naviga prin WWW, este necesar un program de explorare Web, care permite vizualizarea paginilor Web şi deplasarea între pagini. Acesta se numeşte browser. Cele mai utilizate browsere sunt Netscape Navigator şi Internet Explorer.

FTP (File Transfer Protocol) – face posibil transferul de fişiere de la un calculator la altul, indiferent de locul unde sunt situate cele două calculatoare şi de sistemul de operare folosit de ele.

 

Poşta electronică (E-mail)

Oferă un schimb direct de informaţii între doi sau mai mulţi utilizatori de calculatoare aflaţi la distanţă. Ea este mult mai rapidă decât poşta obişnuită (un e-mail face înconjurul lumii în 8 minute) şi mult mai ieftină decât telefonul sau faxul, fiind considerat cel mai popular mijloc de comunicare.

Pentru a putea primi sau transmite scrisori electronice, este necesar să dispuneţi de o căsuţă poştală electronică, numită adresă de e-mail . Aceasta este formată dintr-un nume, caracterul ASCII @ şi numele calculatorului care se ocupă de primirea şi trimiterea poştei electronice (server Mail).

Cele mai cunoscute programe de poştă electronică sunt: Exchange, Netscape Messenger, Outlook Express, etc.